Poker pe sentimente

Radiohead - House Of Cards

…Eşti o ea sau un el.Nu contează,jocul e acelaşi si întâmpla când te aştepţi mai puțin si e magic..Va plăceți, aţi vrea ceva unul de la celălalt şi/sau oferi ceva.Ca şi cum unul din noi are doar ţigări şi celălalt doar foc, sau le avem pe amândouă dar se simte nevoia de companie pentru savurarea tabietului. Milioane de lucruri din capul fiecăruia şi/sau din situaţie vă împiedica. Eternul deby dintre FC Sufletul şi AS Realitatea. E ok, vreţi/vrem să fim ok. Să putem spune şi mai târziu că ne-am comportat ok şi am luat deciziile ok, am avut control asupra noastră şi/sau asupra situaţiei. Nu ne-am lăsat duşi de ispita reprezentată de vibraţia fiinţei noastre şi armonia indusă de vibraţia celuilalt. Nu din fizicul său personalitatea şi/sau senzualitatea celuilalt, ci din ceva mai profund dar perfect recognoscibil. Un fel de magie, în care ne-am fi putut lăsa scăldaţi pentru o oră sau pentru un deceniu. După care am fi revenit la ok.La condiţia de mediocritate plictisitoare, angoasanta, pe care, atunci când suntem adaptaţi şi ok o definim viaţă normală şi de toate zilele. Mare parte din viaţa noastră, statistic vorbind e aşa.Şi dacă statistic e aşa înseamnă că aşa trebuie să ne definim realitatea. Contrazisă de extrem de rarele momente de magie a întâlnirii. Rare, scurte, dar semnificative. Când realizăm că suntem mai mult decât noi, cei cu care eram obişnuiţi să fim.Şi ni se poate deschide o uşă către abisul magic al fiinţei, uşa de la care cheia o are cel proaspăt întâlnit. Dar nu e ok. Ok-ul obişnuinţei ne urlă ne-ok-ul aruncării în gol, neprevăzut, ridicol, desuet. Iar această situaţie trebuie gestionata ok.Ca gestionarea unei partide de poker.Ne minţim şi îl minţim pe celălalt în legătură cu cărţile pe care Banca destinului ni le-a pus în mână. Avem milioane de lucruri la îndemâna să putem face astfel.Şi reuşim să ne convingem că am fost jucători competenți, nu am lăsat nimic din fiinţa noastră să ne ajungă în faţa ochilor proprii, cu atât mai puţin partenerului de joc, pe care apoi îl clasam drept adversar, apoi de-a dreptul îl descalificam ca fiind neesenţial, mirându-ne până şi de ce mama dracului ne-am lăsat seduşi pentru câteva clipe de o pornire adolescentină. Mi-aş dori să pot muri adolescent.Pe acel pat de moarte nu cred că m-ar mai interesa ce mă interesează acum, adică să realizez. Obiective, sau altceva.Ci cea ce am trăit, simţit.Şi mi-aş da seama că sunt sărac.Că mă plâng ca nu am câştigat la loteria destinului, dar nu am tras un bilet.Ci mi-am gestionat cărţile, reuşindu-mi toate cacealmalele.Ca să fiu ok. Dar nu mă mai pot minţi.Şi mi-aş dori să mă întorc în timp, la fiecare moment, să arunc dracului toate cărţile şi jocurile şi sa-l privesc pe celălalt. Să îi ofer cheia de la ușa sufletului lui. Care e în posesia mea, fără voie. Să rup cercul reciprocităţii jocului aşa zisei indiferente. Să mă las nud în fata persoanei juste, care poate avea cheia sufletului meu, fără să ştie.Ca să nu mai fiu altădată, când urletele existenţei nemulţumite se adună, nud în faţa unei oglinzi care nu ştie cine sunt. Simt că momentele de déjà-vu sunt graţii ale destinului ce nu le ştim folosi.Ni se suprapun timpurile, şi ne putem întoarce într-un alt nod temporal. Poate că în viitor, pe patul de moarte, adolescent, mi s-a oferit această graţie şi acum sunt aici să refuz toate jocurile şi sa trăiesc, să simt, să caut partea mea din altul, să-I permit să-şi ia din mine ce îi aparţine. Poate că asta e ceea ce ne spune cine suntem şi ce avem de făcut pe planeta asta. Poate că de asta citeşti si tu aceste rânduri. Dar nu e pentru tine dacă nu trăieşti, de exemplu House of cards-Radiohead. Sau Foolish Game-Jewel.