Lacrimi de fluture

Băiatul privea stelele. Nu ştia că şi stelele îl priveau pe el. Avea încălţările noroite şi leoarcă de apă. Picioarele îi musteau, jilave, suferinde, dar discutaseră între ele, pe ascuns, să nu spună nimic, să nu se facă auzite. Mai înţelepte decât băiatul, simţiseră că nu era momentul lor. Băiatul era naiv şi visător, iar momentul era al lui, ca şi picioarele, momentul i se prosterna, adorându-l.

Era o noapte caldă, cu rafale reci. Crâmpeie fumurii de nori acopereau, din când în când, întunericul senin. Băiatul nu era sigur dacă locul în care se găsea era un deal, cu miriade de fire de iarbă adormite, obosite de joacă cu vântul de peste zi, sau un pisc de munte prăpăstios, în ungherele căruia îşi făceau culcuş, neştiuţi, vulturii. Sau poate era printre stâncile de pe malul mării, ameninţat şi ocrotit, pentru cã marea era nervoasă şi vulnerabilă în dorinţa ei de a avea băiatul, prãpãdindu-se de grijă că l-ar putea ucide.

Genele băiatului se umflau în pene, mândre să-i străjuiască privirea pură, îndreptată către stele.

Bătrânul se apropie şi-i puse o mână pe umăr.

- Ce faci aici, băiete?

Băiatul îşi întoarse privirea la el, renunţând la suspinul ce-ar fi vrut să se nască.

- Visez că trebuie să îmi împlinesc visul, răspunse.

- A, da? Şi care -i visul acela, băiete?

- Că un vis m-a creat ca să-l împlinesc, continuã băiatul pe acelaşi ton.

Bătrânul deveni dintr-o dată solidar cu suferinţa picioarelor jerpelite ale băiatului, răspunzându-le în şoaptã cã a înţeles că trebuie să se închine şi el Clipei.

- Şi ce mai e în visul tău, băiete?

- Sunt ele, răspunse ridicând privirea către stele.

- De ce sunt ele în visul tău? Fă-mă să înţeleg.

- Ca să le câştig bunăvoinţă, iubirea şi respectul. Altfel visul nu se poate împlini.

- Şi cum ai să faci?

- Iubindu-le eu, respectându-le şi fiind binevoitor cu reaua lor voinţă, oferindu-le atenţia de care au nevoie, cât va fi nevoie.

- Şi dacă îţi cer prea multă atenţie? Dacă una dintre ele îţi vrea prea multă şi rămâi cu ea prea mult timp?

- Înseamnă că pot îndeplini o parte din vis, dar nu Visul.

- Şi atunci?

- Voi iubi şi voi respecta Timpul, până când Timpul va respecta Visul, îmi va deveni aliat şi va mulţumi steaua pe care o respect, şi mă va lãsa să trec la iubirea totală pentru o altă stea. Iar când le voi fi iubit pe toate, toate împreună cu mine vom îndeplini Visul, zise băiatul netulburat.

- A, dar e inutil, băiete, spuse bătrânul. Ele sunt o infinitate, ce faci nu are sens.

Băiatul tăcu. Fiorii nopţii aşteptau. Bătrânul se zgribuli de frig, în timp ce sclipirea unei stele îi puse o întrebare ce ieşi de pe buzele băiatului.

- Vezi? Pentru ea tocmai a avut sens! De asta are şi pentru mine.

Bătrânul tăcu. Tăcerea lui înfiorã noaptea. Sclipirea stelei născu lacrima de pe obrazul lui uscat.

- Îţi mulţumesc, copile! Zise bătrânul, plecând capul.

- Pentru ce? Întrebă băiatul sincer mirat.

- Pentru că m-ai luat de mânã să-mi arăţi Drumul pe care nu-l mai vedeam.

- Ai un Drum, bătrâne? Unde duce?

- Acum înţeleg că ducea la tine.Şi nu poate continua fără tine.

- Cine a zis asta? Întrebă băiatul.

- Tu, băiete! Uitasem de tine. Uitasem de mine.

Cel ce răspunse îl privi pe cel ce întrebã. Cel ce puse întrebarea îi întoarse privirea. Cele două priviri se contopeau una în cealaltă. Atât de profund încât întrebarea şi răspunsul din spatele privirii se contopeau una în cealaltă, devenind de negăsit, căutându-se una în cealaltă. Întrebarea era răspuns, răspunsul era întrebarea. Erau Una.Şi se priveau. Atât de profund, încât privirile priveau propria lor privire, întoarsã către sine însăşi.

Deasupra Privirii, stelele priveau Privirea. Atât de adânc, că se confundaseră cu ea.Şi priveau la ce privea Privirea.La sine însuşi. Stelele priveau în sinea lor.

- Lipseşte împlinirea Visului din sinea noastră, sclipi o stea.

- E un gol aici, zise o alta. E Flacăra din care am venit.

- Trebuie să luminăm şi ne lipseşte Lumina. Trebuie să facem ceva. Pentru Luminã, pentru Flacără, pentru Vis!

Era mare vânzolealã în Infinit. Erau cu toate nervoase şi îngrozite. Apoi o idee le cutremură şi le făcu să scânteieze, pe rând şi pe toate că pe una singură, topindu-le într-o singură Scânteie pe care o complotaserã. Scânteia hotărî că trebuie să se liniştească şi să se răcească. Avea mult de muncit. Trebuia să însufleţească Viaţa. Trebuia să iubească şi să respecte fiecare stea din care venise şi să-i ofere formã.Şi ţel. Fiind din Infinit, cu respect pentru ele, ţelul era infinit. Devenind concrete, ţelul era concret. Infinit şi concret, ţelul era calea de a iubi şi împãca Imposibilul. Imposibilul care învãţă să se iubească necondiţionat şi împotriva tuturor condiţiilor. Condiţii pe care le creã, zidind lacrimile de vii. Condiţii pe care le iubi concret. Avu grijă să-şi aducă aminte de Flacără din care provenise concret, şi pentru care există. Îi aducea aminte marea cu valurile ei uriaşe şi soarele orbitor. Nisipul dogoritor, cu luciri de stele. Cerul cu azurul lui pur. Drumul până la ele.Şi cã la capătul drumului îl aşteptase tot timpul. Mândră şi sfioasă, Flacără, parte din sine. Cea care îi dăruise Visul.

Băiatul deveni atent aducându-şi aminte de Flacără şi de Vis. Era singur, undeva... Era în carne şi oase. Ştia însă că Flacăra era tot în carne şi oase. Ştia cine e şi ştia cine e ea, cea de care era îndrăgostit. O ştia pe nume, nume ce echilibra întoarcerea sfârşitului la început. Ştia ce are de făcut. Nimic mai mult decât absolut

Totul. Iar totul însemna absolut nimic. Flacăra era totul. Fata de care era îndrăgostit, în carne şi oase.Şi în privire.

Şi mai ştia că era imposibil să fie singur. Cã el şi ea, erau flacără şi căutare de flacără. Cã asta au fost şi vor fi întotdeauna.Că au fost şi nu au fost împreună.Că împreună s-au creat unul pe celălalt, Naturã şi Spirit, că au creat lumea în care s-au întrupat de multe ori şi au avut Visul, şi au dat Viaţã Visului, iar pentru asta au creat cerul, stelele, care i-a creat pe ei.Că au născut religii şi poezie.Ca picăturilor de ploaie le e ciudă pe frumuseţea lor şi a lacrimilor lor.Că se iubesc.Sub o infinitate de forme, soare, munţi, mare, şi vieţuitoare, pe care le întrupează pe toate cu dulceaţă, pe rând şi concret, cutremurându-le pe toate cu râsul lor. Cã aurele lor străpung nori de galaxii, în curcubee şi nuferi, ciocnindu-se, căutându-se cu gingăşie, îngemãnându-se, încătuşând inele de destin, cu aripi smulse. Cã din mare încropesc, în scrâşnet şi urlet, continente cu vârfuri de munte geloşi unii pe semeţia altora. Cã pe rând au fost părinte şi copil, fecioară, ostaş, trădare, cavaler, negustor de mândrie, blestem şi incantaţie, sacrificiu şi păcat. S-au prefăcut şi au avut măşti folositoare, pictate cu suflet.Că s-au cotropit prin popoare, şi au născocit arme.Că au profeţit, că au fost inchizitor şi crucificat.Că au pus miere în laptele de mamã a celuilalt şi au dat mireasmã trandafirilor miresei.Au fost cel care a scris şi este cel care citeşte. Acelaşi. Toţi magii, şamanii şi vracii de peste tot, din toate epocile. În acelaşi timp. Dansează, îngenunchează, cântã.Că se găsesc în adierea unei raze. Cã suspinul unuia e bătaia de inimă a celuilalt, celebrând în zori prin milioane de guri că se iubesc.Că trec prin jungle şi mlaştini pline de şerpi aducându-şi unul altuia tinereţea zdrenţuită, doar ca un joc. Cã pietrele înfloresc la trecerea lor iar florile devin pasiuni desfrânate ale zeiţei Muzicii, pângărită de iubirea ce nu o poate nici visa. Cã pe rând, câte o formă poate visa că a uitat, şi cã cu iubire, Flacăra îi trimite un zâmbet mesaj, camarazi, confesori, învăţători, coşmaruri, blesteme. Câteodată ajunge o simplă ispită, bătaie de aripi de fluture.Şi îşi aduc aminte că sunt iubire. Cã nimic nu a existat vreodată în afara iubirii.

Băiatul hotărî să zidească Visul şi Flacăra născătoare de lacrimi.Cu preţul iadului pe vecie, mai importante decât ele erau un fir de păr din pletele ei, un oftat, mica supărare a unei bătături dulci, o geană, dorul de dor, de sub stindarde, dureroasă, fără apus, nostalgia ei tăcută.