greseli de neiertat

o lista pe care astept sa o completati

- sa nu te imprastii de ras cateodata
-sa nu iti fie lene niciodata

-sa NU incepi din cand in cand sa iti bagi si sa-ti scoti pe romaneste si cum iti mai vine

- sa nu intorci,din cand in cand,spatele sfaturilor,de altfel,de real bun simt...

Adaptabilitate si sensibilitate

Viata e hipercomplexa si te poate aduce in situatii inimaginabile si greu tolerabile.Sa presupunem ca prin un concurs de imprejurari ajungi homeless,gen aurolac,fara un acoperis,etc,ati prins ideea.Obisnuinta fiind a doua natura a omului,dupa furie si deznadejde urmeaza invariabil adaptarea.Pt supravietuire ajungi sa mananci resturi din tomberoane.Adaptarea e cea care te ajuta sa bagi in gura idioteniile alea si sa rezisti asa cat timp e nevoie,invingandu-ti sensibilitatea.Cat timp e nevoie.Si poti continua asa.Si sa ramai asa.Asta daca nu,in o buna zi,sensibilitatea-ti explodeaza,si in timp ce infuleci de la gunoi te podidesc lacrimile si fiinta ti se scutura spasmodic,cutremurandu-ti sufletul.Atunci,da,esti sensibil,chiar foarte.Intuitiv,asta ar fi inceputul schimbarii,al ridicarii de pe fundul de la care mai jos nu se poate.Si fara asta nu se poate ridicare in genunchi,apoi drept.Ca sa fii ceea ce trebuie sa fii,nu cea ce,datorita greselilor tale ai ajuns.Daca initial,adaptabilitatea(si cat de pretuita e ea azi,in diverse contexte si conversatii savante despre filozofia vietii,cu tot felul de profesori de viata)te ajuta sa fii si sa rezisti,chiar sa persisti cand nu mai e cazul,sensibilitatea,demonetizata,blamata ca un defect,posibila sursa a neadaptarii,acuzata de romantism si alte cele,te ajuta sa devii cea ce ar trebui sa fii dar nu esti inca,iti aduce aminte cine esti,te scutura dureros si te reda tie insuti si nu contextului si definitiei pe care,poate fara sa stii,ai imprumutat-o de la altii,a ce e viata.Asa ca nu mai subestima sensibilitatea.Chiar daca e si exagerata.Am zis exagerata,nu patologica.Poate ca e exagerata pentru ca esti tu incapatanat cu definitia gresita a cine esti si ce ai de facut.Sensibilitatea vine din locul acela profund care este cea ce esti tu,iar definitiile tale vin din rezolvarea temporara a ecuatiei la care,cu trecerea timpului,tot mai crezi ca ai mai rezolvat cate o necunoscuta.Si tot mai apar.Pana cand te saturi si devii rigid.Si predai si la altii.E o moarte inceata,si omori si pe altii lent.Noroc ca exista sensibilitatea.Cu marea ei putere de reinsufletire si curatire.Cand chiar traiesti clipa.Cand siroaiele de lacrimi te curata si te inviu.Cand pe profesorii de viata din jurul tau ii pocneste brusc tacerea.Si respectul.Pentru ca chiar atunci,viata e.Si e un nou inceput.Plin de energie,fara dubii,fara ezitari,fara exagerari.Iar asta nu ti-o poate oferi nici o forma de adaptare,niciun psihlog,niciun prieten cateodata,poate nici macar omul iubit.Mai mult,un asemenea moment te poate reda tie insuti si la modul ca iti ofera adevarul ce te elibereaza,cel pe care nu voiai in ruptul capului sa il vezi.Si anume ca persoana iubita nu e deloc persoana iubita.Dar tu erai adaptat si adaptabil.Slava Domnului pentru sensibilitate,fie ea si exagerata.
Ps.Vorbind de homelessi,cum naiba se face ca statistic,cei care aveau inainte o situatie,casa,familie si ajung astfel sunt barbati?cunoasteti cazuri de devenit homeless,plecand de la o situatie,de femei?

Lucruri programate

Ce fain ar fi sa ne putem programa noi momente ale vietii irationale.Remuscarile,nostalgiile,privirea in gol,fascinatia unei moment sau al unei persoane,timpul cand ne vine sa urlam si sa plangem,ceea ce visam peste noapte,cea cu ce trebuie sa ne multumim,gasirea sensului unei etape din viata fara sens,magia unei piese muzicale ce ne bantuie,ce bine ar fi sa ne putem pune amintirile in sertarul potrivit si sa-l deschidem cand vrem noi...

Doar pentru psihologi

Psihanaliza e un raspuns la "de ce"-urile lui Freud,psihologia individuala e un raspuns la"de ce "-urile lui Adler,iar la intrebarea de ce acestia si-au pus acele "de ce"-uri si nu altele raspunde Jung...

Saluturi si straini

Vin azi acasa de la cumparaturi cu o plasa in mana.In usa blocului ma intampina o fetita cam de 10-12 ani.Pare amabila si draguta.Ezit dar o salut"Ceau",zambind.Imi raspunde cu eleganta,aproape."Ceau"."Ce mai faci?"continui."Bine"imi raspunde,toata un suras.Urc scarile fericit.Mai exista viata in Univers.Chestiune romaneasca.Te intalnesti undeva cu un prieten vechi,care se afla intr-un grup de prieteni de ai lui,cunostinte care nu sunt comune.Iti saluti prietenul si incepi o conversatie oarecare,timp in care amicii prietenului nu te invrednicesc nici macar cu o privire,darmite cu un salut,ce sa mai zic de un zambet.In alte parti nu e asa.Prietenii prietenului iti zambesc binevoitori,neasteptand macar sa fiti prezentati.La noi nu.Esti ignorat,inexistent,iti vine sa crezi ca ai gresit cu ceva.In unele locuri din lume se mai saluta inca folosind numele persoanei in loc de formula de salut,eventual cu o usoara inclinare a capului,ramasita medievala pe care o folosesc chiar adolescenti,in mod natural.In triburi ramase azi,in epoca de piatra,undeva prin Africa,se saluta cu "Te vad,X!".TE VAD!Ei stiu,ce neplacut poate fi sa intalnesti si sa te intalnesti si sa nu fii nu salutat,dar nici macar vazut.Noi nu ne mai vedem,de ce dracu ne-am saluta?!...Ca doar suntem civilizati,culti,stim ce vrem in viata,avem obiective concrete si suntem cu picioarele pe pamant,ce dracu atatea saluturi si zambete necunoscutilor ,care al dracului de posibil ca e un nimeni,un fraier oarecare...
Ii sunt etern recunoscator fetitei intalnite azi...

Poker pe sentimente

Radiohead - House Of Cards

…Eşti o ea sau un el.Nu contează,jocul e acelaşi si întâmpla când te aştepţi mai puțin si e magic..Va plăceți, aţi vrea ceva unul de la celălalt şi/sau oferi ceva.Ca şi cum unul din noi are doar ţigări şi celălalt doar foc, sau le avem pe amândouă dar se simte nevoia de companie pentru savurarea tabietului. Milioane de lucruri din capul fiecăruia şi/sau din situaţie vă împiedica. Eternul deby dintre FC Sufletul şi AS Realitatea. E ok, vreţi/vrem să fim ok. Să putem spune şi mai târziu că ne-am comportat ok şi am luat deciziile ok, am avut control asupra noastră şi/sau asupra situaţiei. Nu ne-am lăsat duşi de ispita reprezentată de vibraţia fiinţei noastre şi armonia indusă de vibraţia celuilalt. Nu din fizicul său personalitatea şi/sau senzualitatea celuilalt, ci din ceva mai profund dar perfect recognoscibil. Un fel de magie, în care ne-am fi putut lăsa scăldaţi pentru o oră sau pentru un deceniu. După care am fi revenit la ok.La condiţia de mediocritate plictisitoare, angoasanta, pe care, atunci când suntem adaptaţi şi ok o definim viaţă normală şi de toate zilele. Mare parte din viaţa noastră, statistic vorbind e aşa.Şi dacă statistic e aşa înseamnă că aşa trebuie să ne definim realitatea. Contrazisă de extrem de rarele momente de magie a întâlnirii. Rare, scurte, dar semnificative. Când realizăm că suntem mai mult decât noi, cei cu care eram obişnuiţi să fim.Şi ni se poate deschide o uşă către abisul magic al fiinţei, uşa de la care cheia o are cel proaspăt întâlnit. Dar nu e ok. Ok-ul obişnuinţei ne urlă ne-ok-ul aruncării în gol, neprevăzut, ridicol, desuet. Iar această situaţie trebuie gestionata ok.Ca gestionarea unei partide de poker.Ne minţim şi îl minţim pe celălalt în legătură cu cărţile pe care Banca destinului ni le-a pus în mână. Avem milioane de lucruri la îndemâna să putem face astfel.Şi reuşim să ne convingem că am fost jucători competenți, nu am lăsat nimic din fiinţa noastră să ne ajungă în faţa ochilor proprii, cu atât mai puţin partenerului de joc, pe care apoi îl clasam drept adversar, apoi de-a dreptul îl descalificam ca fiind neesenţial, mirându-ne până şi de ce mama dracului ne-am lăsat seduşi pentru câteva clipe de o pornire adolescentină. Mi-aş dori să pot muri adolescent.Pe acel pat de moarte nu cred că m-ar mai interesa ce mă interesează acum, adică să realizez. Obiective, sau altceva.Ci cea ce am trăit, simţit.Şi mi-aş da seama că sunt sărac.Că mă plâng ca nu am câştigat la loteria destinului, dar nu am tras un bilet.Ci mi-am gestionat cărţile, reuşindu-mi toate cacealmalele.Ca să fiu ok. Dar nu mă mai pot minţi.Şi mi-aş dori să mă întorc în timp, la fiecare moment, să arunc dracului toate cărţile şi jocurile şi sa-l privesc pe celălalt. Să îi ofer cheia de la ușa sufletului lui. Care e în posesia mea, fără voie. Să rup cercul reciprocităţii jocului aşa zisei indiferente. Să mă las nud în fata persoanei juste, care poate avea cheia sufletului meu, fără să ştie.Ca să nu mai fiu altădată, când urletele existenţei nemulţumite se adună, nud în faţa unei oglinzi care nu ştie cine sunt. Simt că momentele de déjà-vu sunt graţii ale destinului ce nu le ştim folosi.Ni se suprapun timpurile, şi ne putem întoarce într-un alt nod temporal. Poate că în viitor, pe patul de moarte, adolescent, mi s-a oferit această graţie şi acum sunt aici să refuz toate jocurile şi sa trăiesc, să simt, să caut partea mea din altul, să-I permit să-şi ia din mine ce îi aparţine. Poate că asta e ceea ce ne spune cine suntem şi ce avem de făcut pe planeta asta. Poate că de asta citeşti si tu aceste rânduri. Dar nu e pentru tine dacă nu trăieşti, de exemplu House of cards-Radiohead. Sau Foolish Game-Jewel.

Lacrimi de fluture

Băiatul privea stelele. Nu ştia că şi stelele îl priveau pe el. Avea încălţările noroite şi leoarcă de apă. Picioarele îi musteau, jilave, suferinde, dar discutaseră între ele, pe ascuns, să nu spună nimic, să nu se facă auzite. Mai înţelepte decât băiatul, simţiseră că nu era momentul lor. Băiatul era naiv şi visător, iar momentul era al lui, ca şi picioarele, momentul i se prosterna, adorându-l.

Era o noapte caldă, cu rafale reci. Crâmpeie fumurii de nori acopereau, din când în când, întunericul senin. Băiatul nu era sigur dacă locul în care se găsea era un deal, cu miriade de fire de iarbă adormite, obosite de joacă cu vântul de peste zi, sau un pisc de munte prăpăstios, în ungherele căruia îşi făceau culcuş, neştiuţi, vulturii. Sau poate era printre stâncile de pe malul mării, ameninţat şi ocrotit, pentru cã marea era nervoasă şi vulnerabilă în dorinţa ei de a avea băiatul, prãpãdindu-se de grijă că l-ar putea ucide.

Genele băiatului se umflau în pene, mândre să-i străjuiască privirea pură, îndreptată către stele.

Bătrânul se apropie şi-i puse o mână pe umăr.

- Ce faci aici, băiete?

Băiatul îşi întoarse privirea la el, renunţând la suspinul ce-ar fi vrut să se nască.

- Visez că trebuie să îmi împlinesc visul, răspunse.

- A, da? Şi care -i visul acela, băiete?

- Că un vis m-a creat ca să-l împlinesc, continuã băiatul pe acelaşi ton.

Bătrânul deveni dintr-o dată solidar cu suferinţa picioarelor jerpelite ale băiatului, răspunzându-le în şoaptã cã a înţeles că trebuie să se închine şi el Clipei.

- Şi ce mai e în visul tău, băiete?

- Sunt ele, răspunse ridicând privirea către stele.

- De ce sunt ele în visul tău? Fă-mă să înţeleg.

- Ca să le câştig bunăvoinţă, iubirea şi respectul. Altfel visul nu se poate împlini.

- Şi cum ai să faci?

- Iubindu-le eu, respectându-le şi fiind binevoitor cu reaua lor voinţă, oferindu-le atenţia de care au nevoie, cât va fi nevoie.

- Şi dacă îţi cer prea multă atenţie? Dacă una dintre ele îţi vrea prea multă şi rămâi cu ea prea mult timp?

- Înseamnă că pot îndeplini o parte din vis, dar nu Visul.

- Şi atunci?

- Voi iubi şi voi respecta Timpul, până când Timpul va respecta Visul, îmi va deveni aliat şi va mulţumi steaua pe care o respect, şi mă va lãsa să trec la iubirea totală pentru o altă stea. Iar când le voi fi iubit pe toate, toate împreună cu mine vom îndeplini Visul, zise băiatul netulburat.

- A, dar e inutil, băiete, spuse bătrânul. Ele sunt o infinitate, ce faci nu are sens.

Băiatul tăcu. Fiorii nopţii aşteptau. Bătrânul se zgribuli de frig, în timp ce sclipirea unei stele îi puse o întrebare ce ieşi de pe buzele băiatului.

- Vezi? Pentru ea tocmai a avut sens! De asta are şi pentru mine.

Bătrânul tăcu. Tăcerea lui înfiorã noaptea. Sclipirea stelei născu lacrima de pe obrazul lui uscat.

- Îţi mulţumesc, copile! Zise bătrânul, plecând capul.

- Pentru ce? Întrebă băiatul sincer mirat.

- Pentru că m-ai luat de mânã să-mi arăţi Drumul pe care nu-l mai vedeam.

- Ai un Drum, bătrâne? Unde duce?

- Acum înţeleg că ducea la tine.Şi nu poate continua fără tine.

- Cine a zis asta? Întrebă băiatul.

- Tu, băiete! Uitasem de tine. Uitasem de mine.

Cel ce răspunse îl privi pe cel ce întrebã. Cel ce puse întrebarea îi întoarse privirea. Cele două priviri se contopeau una în cealaltă. Atât de profund încât întrebarea şi răspunsul din spatele privirii se contopeau una în cealaltă, devenind de negăsit, căutându-se una în cealaltă. Întrebarea era răspuns, răspunsul era întrebarea. Erau Una.Şi se priveau. Atât de profund, încât privirile priveau propria lor privire, întoarsã către sine însăşi.

Deasupra Privirii, stelele priveau Privirea. Atât de adânc, că se confundaseră cu ea.Şi priveau la ce privea Privirea.La sine însuşi. Stelele priveau în sinea lor.

- Lipseşte împlinirea Visului din sinea noastră, sclipi o stea.

- E un gol aici, zise o alta. E Flacăra din care am venit.

- Trebuie să luminăm şi ne lipseşte Lumina. Trebuie să facem ceva. Pentru Luminã, pentru Flacără, pentru Vis!

Era mare vânzolealã în Infinit. Erau cu toate nervoase şi îngrozite. Apoi o idee le cutremură şi le făcu să scânteieze, pe rând şi pe toate că pe una singură, topindu-le într-o singură Scânteie pe care o complotaserã. Scânteia hotărî că trebuie să se liniştească şi să se răcească. Avea mult de muncit. Trebuia să însufleţească Viaţa. Trebuia să iubească şi să respecte fiecare stea din care venise şi să-i ofere formã.Şi ţel. Fiind din Infinit, cu respect pentru ele, ţelul era infinit. Devenind concrete, ţelul era concret. Infinit şi concret, ţelul era calea de a iubi şi împãca Imposibilul. Imposibilul care învãţă să se iubească necondiţionat şi împotriva tuturor condiţiilor. Condiţii pe care le creã, zidind lacrimile de vii. Condiţii pe care le iubi concret. Avu grijă să-şi aducă aminte de Flacără din care provenise concret, şi pentru care există. Îi aducea aminte marea cu valurile ei uriaşe şi soarele orbitor. Nisipul dogoritor, cu luciri de stele. Cerul cu azurul lui pur. Drumul până la ele.Şi cã la capătul drumului îl aşteptase tot timpul. Mândră şi sfioasă, Flacără, parte din sine. Cea care îi dăruise Visul.

Băiatul deveni atent aducându-şi aminte de Flacără şi de Vis. Era singur, undeva... Era în carne şi oase. Ştia însă că Flacăra era tot în carne şi oase. Ştia cine e şi ştia cine e ea, cea de care era îndrăgostit. O ştia pe nume, nume ce echilibra întoarcerea sfârşitului la început. Ştia ce are de făcut. Nimic mai mult decât absolut

Totul. Iar totul însemna absolut nimic. Flacăra era totul. Fata de care era îndrăgostit, în carne şi oase.Şi în privire.

Şi mai ştia că era imposibil să fie singur. Cã el şi ea, erau flacără şi căutare de flacără. Cã asta au fost şi vor fi întotdeauna.Că au fost şi nu au fost împreună.Că împreună s-au creat unul pe celălalt, Naturã şi Spirit, că au creat lumea în care s-au întrupat de multe ori şi au avut Visul, şi au dat Viaţã Visului, iar pentru asta au creat cerul, stelele, care i-a creat pe ei.Că au născut religii şi poezie.Ca picăturilor de ploaie le e ciudă pe frumuseţea lor şi a lacrimilor lor.Că se iubesc.Sub o infinitate de forme, soare, munţi, mare, şi vieţuitoare, pe care le întrupează pe toate cu dulceaţă, pe rând şi concret, cutremurându-le pe toate cu râsul lor. Cã aurele lor străpung nori de galaxii, în curcubee şi nuferi, ciocnindu-se, căutându-se cu gingăşie, îngemãnându-se, încătuşând inele de destin, cu aripi smulse. Cã din mare încropesc, în scrâşnet şi urlet, continente cu vârfuri de munte geloşi unii pe semeţia altora. Cã pe rând au fost părinte şi copil, fecioară, ostaş, trădare, cavaler, negustor de mândrie, blestem şi incantaţie, sacrificiu şi păcat. S-au prefăcut şi au avut măşti folositoare, pictate cu suflet.Că s-au cotropit prin popoare, şi au născocit arme.Că au profeţit, că au fost inchizitor şi crucificat.Că au pus miere în laptele de mamã a celuilalt şi au dat mireasmã trandafirilor miresei.Au fost cel care a scris şi este cel care citeşte. Acelaşi. Toţi magii, şamanii şi vracii de peste tot, din toate epocile. În acelaşi timp. Dansează, îngenunchează, cântã.Că se găsesc în adierea unei raze. Cã suspinul unuia e bătaia de inimă a celuilalt, celebrând în zori prin milioane de guri că se iubesc.Că trec prin jungle şi mlaştini pline de şerpi aducându-şi unul altuia tinereţea zdrenţuită, doar ca un joc. Cã pietrele înfloresc la trecerea lor iar florile devin pasiuni desfrânate ale zeiţei Muzicii, pângărită de iubirea ce nu o poate nici visa. Cã pe rând, câte o formă poate visa că a uitat, şi cã cu iubire, Flacăra îi trimite un zâmbet mesaj, camarazi, confesori, învăţători, coşmaruri, blesteme. Câteodată ajunge o simplă ispită, bătaie de aripi de fluture.Şi îşi aduc aminte că sunt iubire. Cã nimic nu a existat vreodată în afara iubirii.

Băiatul hotărî să zidească Visul şi Flacăra născătoare de lacrimi.Cu preţul iadului pe vecie, mai importante decât ele erau un fir de păr din pletele ei, un oftat, mica supărare a unei bătături dulci, o geană, dorul de dor, de sub stindarde, dureroasă, fără apus, nostalgia ei tăcută.