Viata e hipercomplexa si te poate aduce in situatii inimaginabile si greu tolerabile.Sa presupunem ca prin un concurs de imprejurari ajungi homeless,gen aurolac,fara un acoperis,etc,ati prins ideea.Obisnuinta fiind a doua natura a omului,dupa furie si deznadejde urmeaza invariabil adaptarea.Pt supravietuire ajungi sa mananci resturi din tomberoane.Adaptarea e cea care te ajuta sa bagi in gura idioteniile alea si sa rezisti asa cat timp e nevoie,invingandu-ti sensibilitatea.Cat timp e nevoie.Si poti continua asa.Si sa ramai asa.Asta daca nu,in o buna zi,sensibilitatea-ti explodeaza,si in timp ce infuleci de la gunoi te podidesc lacrimile si fiinta ti se scutura spasmodic,cutremurandu-ti sufletul.Atunci,da,esti sensibil,chiar foarte.Intuitiv,asta ar fi inceputul schimbarii,al ridicarii de pe fundul de la care mai jos nu se poate.Si fara asta nu se poate ridicare in genunchi,apoi drept.Ca sa fii ceea ce trebuie sa fii,nu cea ce,datorita greselilor tale ai ajuns.Daca initial,adaptabilitatea(si cat de pretuita e ea azi,in diverse contexte si conversatii savante despre filozofia vietii,cu tot felul de profesori de viata)te ajuta sa fii si sa rezisti,chiar sa persisti cand nu mai e cazul,sensibilitatea,demonetizata,blamata ca un defect,posibila sursa a neadaptarii,acuzata de romantism si alte cele,te ajuta sa devii cea ce ar trebui sa fii dar nu esti inca,iti aduce aminte cine esti,te scutura dureros si te reda tie insuti si nu contextului si definitiei pe care,poate fara sa stii,ai imprumutat-o de la altii,a ce e viata.Asa ca nu mai subestima sensibilitatea.Chiar daca e si exagerata.Am zis exagerata,nu patologica.Poate ca e exagerata pentru ca esti tu incapatanat cu definitia gresita a cine esti si ce ai de facut.Sensibilitatea vine din locul acela profund care este cea ce esti tu,iar definitiile tale vin din rezolvarea temporara a ecuatiei la care,cu trecerea timpului,tot mai crezi ca ai mai rezolvat cate o necunoscuta.Si tot mai apar.Pana cand te saturi si devii rigid.Si predai si la altii.E o moarte inceata,si omori si pe altii lent.Noroc ca exista sensibilitatea.Cu marea ei putere de reinsufletire si curatire.Cand chiar traiesti clipa.Cand siroaiele de lacrimi te curata si te inviu.Cand pe profesorii de viata din jurul tau ii pocneste brusc tacerea.Si respectul.Pentru ca chiar atunci,viata e.Si e un nou inceput.Plin de energie,fara dubii,fara ezitari,fara exagerari.Iar asta nu ti-o poate oferi nici o forma de adaptare,niciun psihlog,niciun prieten cateodata,poate nici macar omul iubit.Mai mult,un asemenea moment te poate reda tie insuti si la modul ca iti ofera adevarul ce te elibereaza,cel pe care nu voiai in ruptul capului sa il vezi.Si anume ca persoana iubita nu e deloc persoana iubita.Dar tu erai adaptat si adaptabil.Slava Domnului pentru sensibilitate,fie ea si exagerata.
Ps.Vorbind de homelessi,cum naiba se face ca statistic,cei care aveau inainte o situatie,casa,familie si ajung astfel sunt barbati?cunoasteti cazuri de devenit homeless,plecand de la o situatie,de femei?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu